Succes. Ce-i aia?
Da, chiar m-am luat la trântă cu întrebarea asta. Și sper că am făcut-o cu, hm, niște succes. Și da, am început clasic, uitându-mă în DEX la definiția cuvântului. De-acolo am început să zburd printre tot felul de tipuri de succes, din care multe sunt prea des trecute cu vederea fix de oamenii care s-au chinuit să le obțină. Evident că nu m-am transformat câtuși de puțin în speaker motivațional. N-am venit să vă spun cum să aveți succes. În general, dacă întâlniți oameni care pretind că vă pot da rețete ale succesului, sfatul meu sincer este să vă întoarceți binișor cu spatele spre ei și s-o luați la sănătoasa. Oricum, nu cred că sunt făcut pentru treaba asta cu vorbitul motivațional. Sau, mai bine zis, nu cred că aș putea face asta fără să mă pufnească din când în când râsul. Fac parte din categoria de oameni care cred că există un singur speaker motivațional demn de luat în seamă: tu însuți. Am vorbit, așadar, despre succesul în industria muzicală așa cum este și mai ales așa cum ar trebui să fie el dorit, perceput și acceptat de către artiști. Succesul ăsta e un șarpe extrem de alunecos, care ne scapă printre degete de cele mai multe ori, chiar dacă noi l-am prins bine cu ambele mâini. Pentru prima oară am folosit și două exemple: Lady Gaga și Herbie Hancock. Nu împreună, ci separat. Da, știu. Mi-au trebuit opt episoade de podcastu' lu' Fințescu pentru a-mi veni ideea asta creață pe care americanii au avut-o acum 'jde ani. Da' promit că de acum înainte o voi folosi oridecâteori îmi vine în minte vreun exemplu care să se brodească. Săptămâna viitoare promit solemn că mă țin de cuvânt atunci când vă zic ca am episod de podcast cu și despre OLiX și meseria de DJ. Iar promisiunea asta o fac pentru că episodul e deja înregistrat, deci treaba-i sigură. Zău.